Hello! Maya Sorian aici. Trebuie să-ți spun o poveste.
După o săptămână de internship la Virgin Radio nu mai voiam sa plec, motiv pentru care am făcut tot ce mi-a stat în putință să mă asigur ca o să ma întorc.
Acum două săptămâni am primit un telefon cum că e un loc și pentru mine la festivalul Exit din Serbia, unde sunt parteneri oficiali, si că dacă vreau, pot sa vin. N-am gandit-o foarte mult și am acceptat, deși urma să merg cu trei oameni pe care nu ii prea cunosc. Din momentul ăla, fiecare zi a fost un countdown pâna la momentul în care plec.
În ziua plecării, la ora 10 eram la radio. Cu emoții și fluturi în stomac, cu o urmă de frică de nou și necunoscut.
La ora 11 ne-am urcat în mașină și am plecat cu un plan. Urma să plecăm spre Drobeta Turnul-Severin, de unde luam a 4a persoana (da, Vălicu, băiatul ăla de la Timișoara care filmează tot ce vezi la Virgin Radio). Apoi urma să mergem spre Novi Sad cu o oprire la Belgrad unde trebuia să mancam. Waze-ul zicea ca o să ajungem pe la 9:30. Planul era bun.
Drumul prin România e super ușor și am ajuns la graniță mai repede decât mă așteptam. Pentru că încă sunt minoră, nu am voie să ies din țară de capul meu așa că am venit pregătită. Frica mea atunci când ies din țară fără vreunul dintre părinti, este că nu o să pot trece. La aeroport, în București, nu e așa grav pentru că m-aș putea întoarce acasă în mai puțin de 20 de minute. Aici e altă poveste. Fiind foarte departe, e fix „now or never”. Evident, frica asta e doar în capul meu și am trecut super ușor.
Nici n-am intrat bine în Serbia, ca peisajul ne-a furat orice gând de a ajunge în timp la hotel. Am oprit mașina de câteva ori să facem poze, să admirăm Dunărea și să ne minunăm de cât de frumos e în jurul nostru.
Știind că eram deja în întârziere și că planul original nu mai e intact, am renunțat la oprirea la Belgrad (pentru că mai făceam 3 ore până acolo) am hotărât să ne oprim in primul restaurant să mâncăm. L-am găsit în primul sat sârbesc, am tras pe dreapta și am intrat. Când am salutat-o pe chelneriță cu un „hello” zâmbit, ne-a replicat un „bună ziua” sârbesc strâmbând din nas și a mai murmurat ceva. În momentul ăla, stereotipul sârbului rău a venit în discuție (eu habar n-aveam de asta) și am început să discutăm, evident, în limba noastră. Chelnerița ne-a auzit, s-a întors și, de parcă ar fi fost altă persoană, ne-a salutat în română și ne-a invitat la masă.
Am stat la masă mai mult decât am plănuit și când ne-am ridicat, am spus clar: „până la Novi Sad la Exit Festival nu ne mai oprim”. Așa că ne-am urcat în mașină și am plecat. Ne-am oprit însă după nici 300 de metri pentru că ne-a lovit imaginea asta:
Ăsta e cel mai frumos apus pe care l-am văzut până acum. Am admirat al 10-lea peisaj și am plecat mai departe.
Cele 3 ore și jumătate au trecut de aici foarte repede. Ne-am mai fi oprit de câteva ori dar am zis că e important să ajungem și să ne odihnim. Azi e prima zi de festival și trebuie să fim fresh.
E prima dată când ajung la Exit. Abia aștept să văd ce o să ne aducă zilele următoare.
