Diminutivele sunt pretutindeni în viața noastră de zi cu zi. Unele stârnesc zâmbete, altele ridică sprâncene, dar toate spun ceva despre cum comunicăm – și mai ales, cum ne raportăm la lucrurile mici, simple, dar și la ideea de politețe. Însă când totul devine „-el”, „-ică” și „-uț”, ne întrebăm: cât e prea mult?
La supermarket, experiența devine un adevărat festival de miniaturi lingvistice. Îți iei o punguță, primești un bonuleț și ești întrebat dacă ai 10 bănuți. Fără să-ți dai seama, spui și tu: „Dați-mi și o gumiță, vă rog.” Ai intrat în horă.
La taxe și impozite, situația devine chiar ironic infantilizantă. Ți se cere dosărelul, ți se oferă o chitănțucă și ești întrebat de facturică. Tonul e blând, dar aproape condescendent, ca și cum ai fi venit cu părinții, nu să-ți rezolvi treburile de adult.
În restaurante, alintul culinar e rege: ciorbiță, cartofiori, mămăliguță, ficăței, fripturică. Uneori pare mai degrabă un meniu de grădiniță decât o ofertă pentru clienți adulți.
În beauty & fashion, diminutivele își fac de cap: genuțe, unghiuțe, buzițe. E o formă de marketing emoțional, dar și aici se pierde ușor măsura.
În familie, în schimb, mămicile, graviduțele și iubițeii sunt o expresie a afecțiunii. Totuși, când auzim „luniță” în loc de „luni”, poate e momentul să tragem aer în piept și să revenim… la realitate. Sau măcar la un limbaj normălel.
sursa foto: Shutterstock
